Une vie en rose

Ma uit in dreapta catre o strada pustie. E trecut de ora 22 iar eu imi astept destinul in fata unui hipermarket din centru. Nu e prea frig, dar vantul care imi intra sub haine ma face sa tremur. Astept de mai bine de cateva ore. Si vad cum totul se destrama. Pierd lucruri la care odata tineam atat, si vad cum bucati se rup in fata mea, si cum idolatrizez o durere ce imi tulbura simtirile. Simt primul sarut pe buzele uscate. Imi e frica sa zambesc pentru ca stiu ca membrana rosie de frig a instrumentelor mele de tortura se va rupe si o sa apara si sangele. Metamorfoza creierului meu e in plina dezvoltare. Abisul nu ma mai sperie, pentru ca stiu ca cineva acolo ma asteapta. Mii de ganduri mi se frang in fata ochilor, si realizez ca am trait une vie en rose, pe care imi e greu sa o uit, si sa realizez ca maturizarea mi se loveste de cresetul capului ca un bolovan de perete. Sunt doar un copil. Sunt o fiica imperfecta, groaznica, si o prietena neadevarata. Nu vreau sa fiu nimic mai mult. Pot sa ma zbat in neant, sa urlu atat de tare incat sa opresc rotatia pamantului, sa cad la pamant si sa te implor sa ma ierti. Am metode de a trai, dar aleg sa plutesc. Nu am nimic, dar aspir spre o viata perfecta. Si destinul mai poate astepta. Alerg cu picioarele goale pe pietrele ascutite spre casa. Deschid usa in forta si o trantesc ca sa auda toti ca am ajuns acasa.
- Ana Maria, e gata masa. Grabeste-te!
- Sigur, ajung in cateva momente, imediat ce ma maturizez...