Am crezut ca aveam totul, dar nu aveam decat o portocala care s`a uscat la soare si acum e doar un nimic ce inca mai dainuie prin mintea mea incetosata de decizii proaste si depresii dulci. O viata de cosmaruri interminabile, cu cozi la inimi si paianjeni inspaimantatori... Sunt ca urmele de sange care se preling pe pereti la locul faptei, si vor ramane acolo mereu, pentru ca nimanui nu`i pasa.
Rama unui tablou inexistent agatata pe perete si urma talpilor unui pantof... O inima distrusa si nimic altceva. Oare nu ti`e dor sa`mi spui ca lumea mea e prea mica, prea inutila, prea absenta. Am devenit la fel de monotona ca un ceas care functioneaza perfect de peste sute de ani. Perfectiunea m`a ajuns, iar acum se joaca cu rabdarea mea. Ador sa iti mananc din rana, sa iti savurez sangele dulce, iar apoi sa ma sting usor in bataia vantului, pe un camp cu maci in atmosfera ametitoare a mirosului proaspat de ierburi afrodisiece. Am devenit oarba, si imi pare rau ca am facut schimbari. Imi pare rau pentru ca am ranit, pentru ca nu mi`a pasat cand trebuia si pentru ca am uitat cine sunt defapt. Vreau doar sa raman la fel de inutila, de absenta. Si dupa ce mai iau inca doua fumuri, o sa ma pot stinge ca o papusa din paie si material vechi dupa ce a luat foc. Voi fi ceea ce eram predestinata sa fiu... doar praf.
Postări
